Protected by Copyscape Online Infringement Checker

luni, 12 ianuarie 2015

O să-l ierţi


 
Degeaba spui că nu-l mai vrei şi că ţi-e scârbă, degeaba crezi că ţi-a trecut. Şi scârba doare. La fel ca ura... tot simţi ceva, tot îţi consumi energia. Tot gânduri negative sunt. Dacă ţi-e scârbă, înseamnă că încă îţi mai face rău. Când nu o să-ţi mai fie, o să-nţelegi... şi o să-l ierţi, chiar dacă el nu ţi-a cerut iertare şi chiar dacă oricum nu ar merita, nici el şi nici tot ce-a făcut. O să-nţelegi de ce te-a trecut pe tine prin atâta suferinţă ca el să fie fericit. O să-l ierţi pentru că te-a lăsat să-l vezi fericit cu altă femeie. O să-l ierţi. După o vreme chiar o să fii în stare să te uiţi la el şi chiar să vezi pe cine ţine de mână, fără să ţi se strângă inima, fără să-ţi tremure bărbia. O să-nţelegi că şi el te-a iubit odată, chiar dacă te-a lăsat uşor... o să vezi că în viaţă totul ţine de alegeri şi că sunt oameni care renunţă la ce nu le face bine şi nu-i mai avantajează, şi nu le e uşor, crede-mă pe mine.  

O să uiţi că ţi-a promis ceva şi a făcut exact contrariul, o să-l ierţi şi pentru asta. O să-l ierţi pentru trădări, pentru minciuni, pentru amărăciune. La început o să vrei să-ţi explice, o să-l urăşti, o să-l deteşti, o să îţi fie scârbă de orice loc în care ai fost cu el, de orice lucru pe care îţi aminteşti că ţi l-a spus, ca şi cum acum s-ar fi dezis de toate... o să vrei să te îndreptăţească cumva, că doar îţi e dator vândut, pentru toate lunile în care tu n-ai mai văzut nimic frumos şi pentru fiecare noapte în care te speria gândul că-n patul lui e, probabil, femeia vieţii lui... care nicidecum nu ai fost tu. O să vrei să înţelegi, o să-i ceri explicaţii...justificări pe care el nu mai e obligat să ţi le dea, dar tu crezi că are datoria asta. Şi îl urăşti pentru că tace, te scârbeşte, îţi repugnă... o să ieşi în fiecare weekend să-l uiţi. Dar indiferent câte pahare de vin, cât zgomot, cât fum şi câţi bărbaţi care admiră frumuseţea şi carisma ta, seara, când toate luminile s-au stins iar tu cobori de pe tocuri, îţi dai seama că toate gândurile tale se îndreaptă iar spre el. Spre femeia lui, spre tot ce are acum fără tine, şi-ţi juri pe toţi sfinţii că tu o să-ţi vezi de viaţa ta fără să mai întrebi... dar te întrebi, o noapte, doua, o suta... te întrebi şi te chinui, pentru că îţi e scârbă şi nu ţi-a trecut. Şi nu contează ce va fi în jurul tău, până nu-ţi trece, fiecare noapte va fi un chin, un gol în pieptul tău, exact acolo unde odată bătea ceva superb. O să te-ntrebi de ce nu e lângă tine şi de ce trebuie să creşti fără el. 

   Dar o să creşti, o să devii femeie, n-o să mai bei pentru că nu o să mai simţi nevoia. Uşor, vei renunţa şi la ţigări, la melodii triste şi la gustul amar cu care te trezeai în fiecare dimineaţă. O să vezi că totul se duce... că fiecare moment are etapa lui, şi după atâta amărăciune o să-ţi doreşti să-l ierţi. O să înţelegi că a avut motivele lui sau pur şi simplu nu te va mai interesa să înţelegi. O să-ţi aminteşti felul în care te privea şi lucrurile bune pe care le-a făcut. Pentru că le-a făcut, altfel nu te-ai fi îndrăgostit de el. O să-ţi doreşti să-l ierţi, pentru că şi el te-ar fi iertat, o să îl ierţi chiar dacă nu a rezolvat nimic, chiar dacă nici măcar nu-i pare rău. O să-l ierţi exact atunci când o să-ţi dai seama că nu a fost el bărbatul vieţii tale... O să-l ierţi pentru că nu te mai avantajează să nu o faci. O să-l ierţi. 

luni, 29 decembrie 2014

Abia acum să citeşti

   Vroiam să-ţi spun, ca să-nţelegi. Atunci când tac prea mult, nu-nseamnă că sunt bine, atunci când nu mai scriu înseamnă că nu mai e ceva anume ce nu merge, înseamnă că se duc toate, şi nu ştiu în ce fel să spun asta. Tu nu înţelegi cum mi se fac terci, şi inima şi capul, şi cum trebuie să-mi aşez în fiecare seară gândurile, pe rând, pe categorii, pe grad de importanţă...să-mi dau seama că nimic din ce nu mă lasă acum să dorm, nu merită vreun pic. Nu duce undeva. Te-aş asculta dar tu nu vezi cum mi se zguduie creierii şi nu mai văd nimic, şi nu mai ştiu nimic. Te-aş asculta, dar eu nu mai accept, nu mai am, nu mai pot. Tu ştii mai bine... momente proaste avem cu toţii. Îmi spui că dragostea ştie să asculte şi că te mângâie, eu ştiu doar dragostea care te vede plângând şi ridică din umeri. Nu-mi pasă că am trădat, că am minţit, că m-am tăvălit cu altcineva când îţi spuneam că te iubesc, nu-mi da lecţii de morală când eşti murdar până la cot... Acum, mie-mi fuge pământul de sub picioare şi tu eşti plecat. Pentru că nu mai vrei, pentru că nu mai poţi, pentru că n-ai putut. Mă mai gândesc câteodată, când nu înţeleg de ce e aşa şi nu invers, mă gândesc că înainte să se întâmple ceva splendid, totul se duce de râpă. Eu încă aştept.

   E greu să-ţi asumi cine eşti, când cine eşti tu nu te mai mulţumeşte. Eu văd ceva atât de greşit în tot ce fac... nu ştiu, ce anume nu mă lasă să fiu. Ce nu mă lasă pe mine să trăiesc, ce mi s-a rupt mie şi ce-mi lipseşte atât de mult. E sufocant să vrei să faci, să vrei să dai, să-ncerci să mulţumeşti persoana aia pe care-o iubeşti cât cerul şi pământul, şi să nu fie suficient. Mie încă mi-e gol noaptea şi mi-e frig dimineaţa. Încă mă copleşeşte asta... încă mă întreb cine s-ar descurca atât de bine când ţi se spune clar şi răspicat că nu se mai poate şi nu mai ştii pe ce cărări s-o apuci, unde şi-ncotro. Şi vezi că nimeni nu e cu tine-n miezul nopţii când te întrebi de ce eşti acolo şi nu dincolo, şi nu-ţi mai găseşti locul în lume. Că ai vrea să faci şi nu mai poţi. Sau că, mai recunoşti, când vrei să fii sincer, că omul ăla aducea căldură în viaţa ta şi că nu era momentul să nu mai fie. Dar ştii  nu eşti anunţat. Când se dărâmă ceva, se dărâmă şi punct, chit că in momentul ala o ia razna tot ce ai in jur. Chit că acel ceva făcea o lumină frumoasă iar acum e beznă. Chit că a fost iubire. Chit că nu. Pentru mine e sufocant acum... poate pentru tine e la fel sau poate e mai rău, dar tu ştii cum să suporţi. 
  
   După un timp cred că totul se acceptă altfel. Nu cred că nu mai doare, cred că amorţeşte. Şi cred că până nu ajungi să-ţi smulgi părul din cap pentru că nu înţelegi atâtea lucruri, nu reuşeşti să-ţi dai seama că trebuie s-o iei mai uşor sau că trebuie să trăieşti cu ce nu înţelegi, sau cu ce s-a zis şi ţi-ai dori să nu fi auzit, sau ce n-ai auzit şi ai fi avut nevoie... eu nu mai cred că lumea se sfârşeşte pentru nimic, nici măcar în nopţile când mă văd singură şi nu mai vreau, chiar dacă mi se rupe sufletul. Am zile-n care cred că pot orice, că ştiu orice, că am ce-mi trebuie. Alteori, ceva se strică, cumva. Nu sunt o femeie dintr-o bucată şi trec prin stări care mă fac să simt că nu mai pot, că nu mai am, că nu mai e cum trebuie. Dar poate dacă n-aş mai fi cum sunt, n-aş mai scrie. Şi dac-aş fi altfel, tot n-ar fi bine. Şi ştiu că dacă acum nu mai pot să fac diferenţa între bine şi rău, e pentru că am văzut mai mult rău şi prea puţin bine. Şi mai ştiu că cine m-a iubit n-o să mă uite uşor, şi cine n-a făcut-o probabil deja îmbrăţişează noaptea pe altcineva. Touché.

   Mă copleşeşte cercul asta în care mă-nvart, dar ştiu că o să găsesc o cale. Am tăcut pentru că nu am ştiut în ce fel să spun toate astea. Am tăcut pentru că am vrut să scriu ceva care să rupă sufletul, aşa cum s-a rupt al meu. De asta am tăcut. Acum poţi să citeşti...

miercuri, 20 august 2014

Astăzi am tot dreptul



Oricine are zile proaste. Nu mai trebuie să mă simt prost din cauza asta. Dar văd că sunt prea multe zile, şi mai ales nopţi, în care mi se formează un nod în piept şi nu pot să-mi mai păstrez calmul. Înţeleg că nu trebuie să ştiu totul, sau să fiu în multe feluri, dar dacă aş mai şti cum să fiu eu, mi-aş scuti multe neplăceri. Am zile grele pe care vreau să le trăiesc în felul meu, fără oameni şi fără lumină. Am dreptul meu să sufăr, să mă lamentez, am obligaţia să am grijă de mine, şi nu cunosc alt mod. Pot să-mi pierd controlul azi, dacă mă adun mâine... Dar azi, am dreptul meu să mă simt îndurerată, destrămată. Descumpănită. Am dreptul la momentele mele de rătăcire, pe care le-am avut şi le am în continuare, şi nu aştept să le înţeleagă nimeni. Fac prost foarte multe lucruri, dar asta pentru că sunt rătăcită şi nu mă ia nimeni de mână să-mi spună că sunt doar momente. Am dreptul meu să mă simt singură şi stingherită. Nu am năzuinţa să mă mai înţeleagă cineva, fiindcă mi-e mie atât de greu s-o fac. Dar sunt om. Mai presus de orice fac acum greşit. Aşa, fiecare apăsare care-mi taie acum respiraţia, mă face om, mă face mai om decât sunt, decât am fost, decât pot spera vreodată să fiu. O să-mi dau seama odată... dar nu acum, pentru că acum nu mai pot şi nu mai vreau să-mi dau niciun răspuns, nu mai vreau să mă smucesc pentru ceva ce nu înţeleg, nu mai caut în mine nimic. O să am vreme să fac asta, dar acum sunt obosită, şi mi-ar fi plăcut să nu îmi ceri nici tu răspunsuri, pentru că am zile proaste în care am nevoie de calm, de lumina stinsă, de tăcere. A ta, a oricui. Nu vreau să aud, nici întrebări, nici acuzări...nu am timp acum, fiindcă acum eu sunt singura mea prioritate, şi sinceră să fiu, îmi fac griji pentru mine. Aşa că stinge-mi lumina şi lasă-mă azi. Să pleci uşor, să nu-ţi mai aud paşii. Eu o să mă aşez undeva unde să-mi pot odihni sufletul, şi o să-mi închid ochii ştiind că astăzi am tot dreptul.

joi, 14 august 2014

Câteodată, şi doar câteodată...

Câteodată, dar doar câteodată, văd trecutul meu ca pe ceva reconfortant... derulez în spate către seri frumoase, atunci când zilele prezentului devin insuportabile şi interminabile. Mă cuibăresc în momente în care am avut totul sau aproape totul, şi obosesc amintindu-mi. Te caut în amintiri şi-mi dau seama din nou că tot ce văd, tot ce simt şi tot ce am simţit vreodată, s-a dus prea devreme sau a fost prea superficial. Eu, încă accept viaţa asta aşa cum îmi e dată, dar nu mai am puterea să cred că într-o zi cineva, va binevoi să rămână cu mine şi să iubească femeia care sunt. Nu mai am capacitatea asta. Am gândit mult prea mult totul în viaţa mea, am calculat fiecare pas şi fiecare vorbă, şi mi-am făcut rău, dar am avut timp suficient să-mi dau seama, să procesez, să înţeleg, unii oameni, ce mi-au adus bun, ce mi-au adus rău...şi să văd că în final, nu m-am ales cu mare lucru... altfel nu aş mai fi aşa de goală. Câteodată, şi doar câteodată, zilele devin insuportabile, iar atunci îmi amintesc de nişte seri, de nişte buze care-mi sărutau fruntea înainte să adorm, de nişte mâini care le căutau pe ale mele în cel mai frumos mod... Îmi amintesc multe, câteodată, când am nevoie să mai simt ceva frumos şi liniştit. Dar oricâte filme mi-aş aminti, mă opresc mereu, fie la sferturi, fie la jumătate, pentru că acolo s-au oprit...nu-mi amintesc să se fi consumat ceva pentru ca filmul să se rupă, nu-mi amintesc nici un ,,rămas bun" şoptit de comun acord, chiar dacă înainte de asta nu ar fi fost nimic bun. Dar îmi amintesc, doar jumătăţi şi doar câteodată... mă opresc mereu unde s-a rupt filmul, şi mă întorc la momentul ăsta, la acum, aici, la ce am azi. Îmi deschid palmele şi nu văd nimic, caut în inima mea şi nu mă mai găsesc. Am cratere formate în piept, şi nu din prea multă iubire, ci din prea multă lipsă. Nu dintr-o iubire prea moartă sau prea rănită, ci din încercări, din filme rupte şi întrerupte când mi-era lumea mai dragă. Asta am eu, în toată fiinţa mea. Un nimic, un gol, o elipsă. Asta cred că sunt eu, astăzi, mâine, şi-n tot amarul de timp care va trece, cu lumina stinsă şi fără să văd stelele... 

vineri, 11 iulie 2014

Aş vrea să învăţ să mă iert...


        Am avut o toamnă proastă, o iarnă şi mai proastă, am căutat liniştea în locuri zgomotoase iar lunile păreau să treacă şi atât, să treacă şi atât... atâtea anotimpuri în care am simţit cum toate gândurile negre de pe lumea asta s-au strâns la mine. Că mă trezeam în fiecare zi cu gândul că am fost lăsată deoparte pentru altcineva, pentru un loc mai bun şi mai frumos, mai liniştit, mai sigur. Mai stabil. Pentru mine nu a fost nici bun și nici frumos în ultimul an, nici linistit, nici sigur. Am rămas undeva pe o margine de drum, blocată între cine am fost, cine sunt şi cine vreau să fiu. Sunt părţi goale în mine pe care înţeleg că nu le pot umple nicicum, şi accept, dar ceva în mine doare tot timpul, ceva în mine zgârie, sfâşie, freamătă. Tot timpul. Şi nu ştiu cum să opresc asta. Nu ştiu dacă am mers mai departe sau doar am învăţat să accept altfel... 

        Sunt obosită să văd trecând zile şi luni într-o doară, anotimpuri unul după altul în care ţi-ai fluturat iubirea prin faţa mea, în timp ce eu am stat şi am privit cum cerul se despică în două. Pentru mine nu era senin, eu nu sărutam pe nimeni seara înainte să adorm. Cred că au fost şi vremuri mai bune, scurte, dar bune... se spune că nostalgia e doar o negare a prezentului, şi sunt convinsă că mi-l neg, că nu-l accept, că îl refuz pentru că nu îmi place, pentru că nu mă-mplineste, pentru că mă doare. Nu mai ştiu de câte ori am spus că m-am săturat, că am obosit, că m-am sictirit. Am simţit atâta răceală că aş fi putut îngheţa. Mă doare că nu iubesc pe nimeni, mă doare că în curând va fi un an de când nu mă îmbrăţişează nimeni seara când adorm... şi mă gândesc ce nu merge bine, în tot ce încerc să fac. Câteodată simt cu toate puterile cum arde şi se distruge ceva în mine şi nu ştiu cum să opresc asta... S-au tot aşezat straturi de mizerii, de îndoieli...le-am ignorat, am suprapus peste ele lucruri care păreau frumoase, senzaţii care semănau cu liniştea şi mi-am dat seama că nu merge. Stăteam noaptea în pat şi mă gândeam unde am greşit mai tare, studiam toată povestea şi încercam să înţeleg unde s-a tăiat tot filmul şi de ce nu am avut un final, un rămas bun spus cu voce tare.

         A trecut deja multă vreme de când nu mai sunt eu, şi totuşi nimeni nu şi-a dat seama de asta. Aş vrea să cred că înţeleg şi îmi amintesc ce-am vrut să fac la început, dar nu mai ştiu unde a început începutul şi unde se termină chinul. Unde începe liniştea şi cât mai durează războiul... Mă pierd în momente care păreau bune, îmi urmăresc traseul până-n clipa de azi, clipa de acum, şi nu mai ştiu cine cu adevărat mi-a frânt inima, cine m-a iubit, dacă a făcut-o cineva, pentru ce am luptat şi pentru ce mai lupt încă. Nu spun nimic nou. Aceleaşi cuvinte ies din mine, nu spun altceva de multă vreme, multă...nu ştiu dacă cineva a observat că nu mi-a trecut niciodată. Nu am o mare iubire de care să-mi amintesc, am, în schimb, o mare pată pe inimă de la bărbaţi care nu au ştiut că o fiinţă umană nu are dreptul să distrugă pe alta. M-am îndrăgostit, prosteşte, de o idee, de un om pe care l-am construit în mintea mea şi în suflet aşa cum am avut nevoie. M-am târât, mi-am pierdut timp preţios aşteptând resturi, nimicuri, minute, şanse de la cineva care nu a ştiut să le ofere. Am strâns, nemeritat, multe gânduri negre, le-am dus cu mine şi le-am lăsat să dărâme persoana care eram, care încercam să fiu... M-au încercat de toate, şi crede-mă că ştiu ce-i ăla gust amar. Îl simt în fiecare zi când mă trezesc, când mă uit pe geam şi nu mai văd soarele. E trist, e tragic să nu mai ştiu să văd nimic bun în mine, să nu mai ştiu să simt altceva decât dezgust faţă de propria persoană. Aş vrea să învăţ să mă iert.  

vineri, 2 mai 2014

Tu étais formidable, j'étais fort minable

   S-au adunat multe zile de când mă trezesc şi nu mai ştiu încotro să-mi îndrept privirea fiindcă nu mai găsesc nimic în jurul meu care să-mi ofere vreun sens, zile în care mă trezesc dimineaţa cu inima chircită într-un colţ al pieptului şi nu îmi explic nicicum durerea care vine de acolo. Nici nu-mi trece, nici nu mă lasă s-o consum. Nu ştiam cât e de greu să nu poţi să plângi, cât de tristă e tristeţea care nu te lasă să verşi lacrimi. Nu pot să scriu, nu am putut să scriu, mă doare şi nu pot să vorbesc despre asta... mi se întâmplă să mă blochez pe un gând anume şi să nu mai văd altceva, iar în ultimele luni, tot ce mai văd e prăpastia asta mare care se formează între cine sunt şi cine aş fi vrut să fiu. Nu pot s-o umplu cu nimic, nu pot să o distrug.

   Astăzi am reuşit să plâng. Şi mi-am dat seama că în tot timpul în care nu am putut s-o fac am strâns multe, mai multe decât ai putea înţelege, mi-am negat gânduri şi le-am împins undeva unde să nu le mai aud. În timpul asta lung doar am stat, doar am stat, supărată, furioasă, melancolică, dar doar am stat, doar mi-am blocat privirea pe ceva anume şi am stat. Nu am plâns, nu m-am smucit. Nu am ţipat. Am fost doar tristă, am fost doar tristă şi n-am putut să plâng. Astăzi plângeam pentru tot ce nu am putut spune şi pentru lucruri pe care nici măcar nu ştiam că le simt.

   Mi se întâmplă des să nu mai ştiu cine sunt, dar acum, din toate persoanele care puteam fi, am ales-o poate pe cea mai nepotrivită. Nu ştiu ce mă doare aşa rău, mă dor oamenii, mă doare ce nu pot spune, mă dor gândurile şi mă doare femeia care nu reuşesc să fiu. Nu cred că mai reuşesc nimic astăzi. Aşa cred, aşa mă simt, ca şi cum nu aş trăi ce mi-am dorit, ca şi cum nici azi nu ar fi suficient ce sunt, şi nu pentru alţii, ci pentru mine de data asta. Sunt îndurerată în fiecare zi, mă trezesc şi mă simt îndurerată, nu ştiu dacă asta mă mai afectează, nici pe mine şi nici pe altcineva. Cum să îţi spun? Am învăţat să trăiesc aşa. Nu mai cred că am o zi proastă, o săptămâna proastă, o lună proastă. Am, în schimb, o inimă proastă care se zbate pentru toate prostiile. Nu mai ştiu cum să controlez lucrurile pe care le simt, nu cred că înţeleg cum aş putea să nu mă mai simt neimportantă, nesemnificativă, neinteresantă. Nu înţeleg cum aş putea să nu mă mai simt slabă, nu înţeleg asta, şi mă chinui, crede-mă, mă chinui în fiecare zi a vieţii mele. Mă chinui să înţeleg,să îndrept, să refac. Dar vezi, nu am nici o putere, şi pentru asta mă simt mai furioasă cu fiecare zi care trece.

   Mă aflu într-un moment al vieţii mele în care simt că e deplorabil tot ce fac, tot ce sunt, tot ce exprim. Unde e iubirea despre care vorbesc oamenii ăştia? Vreau un strop de linişte în lumea asta care nu mai tace... Am impresia că m-am complăcut în mediocritate şi-mi trăiesc viaţa ca atare, şi nu-mi place, şi nu mă împlineşte. Am impresia că tot ce am spus sau nu am spus, a fost greşit, în ambele cazuri. Nu greşit în sensul universal, ci în sensul în care eu aş fi vrut să fie. Nu e suficient, nu mi-e suficient. Ştiu că nu las nimic bun în urmă şi să ştii că mă doare asta, ştiu că nu am puterea să clădesc, să construiesc, să refac. Nu mai ştiu cum să mă port, nu mai ştiu cine sunt şi cine aş vrea să fiu. Nu pot să distrug prăpastia asta care s-a format şi nu mă aud decât în mine atunci când strig. Nu ştiu dacă sunt prea goală sau prea plină, dar am ajuns într-un punct în care zilele sunt insuportabile. Nu am scris ce vroiam să scriu... tu ai fost formidabil, eu am fost patetică...

duminică, 26 ianuarie 2014

Pentru ultima oară: Raiul și Iadul, ambele deodată...

       Îmi amintesc de tine pentru că nu a fost nimeni care să te şteargă de acolo. Cred că te-am urât în amintiri de o mie de ori, şi de o mie de ori am vrut să uit că ai fost acolo. Când mi-a fost dor de tine am ştiut că nu există nicio cale să-mi treacă, am ştiut că trebuie să suport şi să îndur că din nou... mi-e dor de tine. Anii trec şi nu cred că o să-mi mai sară inima din piept vreodată pentru cineva. Nu cred că nu mai vreau, cred că sunt lucruri care se simt, care se ştiu... ştiu, de pildă, cine ai fost, nu ştiu cine eşti astăzi şi cine o să mai fii. Nu mai am ce să-ţi povestesc. Nu mai vreau să vii niciodată, nu ai ce să-mi dai... n-ai avut niciodată. Nu mă mai stânjeneşte nicio amintire, mă chinui doar gândindu-mă că nu ştiu cui o să-i mai scriu după patru ani în care am scris doar despre tine. Nu mă mai mişcă demult vreun lucru legat de tine, oricât de infim, sunt multe luni de când ştiu că nu mai eşti nimic, pentru că nu am mai simţit să-ţi scriu. Am scris pentru că au fost zile în care am simţit multe alte dureri şi amintirea ta era, cumva, pansament. Mi-ai fost, în anii ăştia lungi, şi pumnal şi pansament, mi-ai fost şi Rai şi Iad... nu ştiu cum am făcut, dar în ziua de azi eşti nimic. Mă doare că nu te-am iubit, şi mă doare şi mai tare să ştiu că nu a mai fost şi nu are cum să mai fie cineva care să fie ce-ai fost tu. Atât de mult, atât de diferit.  

       Nu ştiu ce ţi-ai dorit pentru mine, dar sigur nu ce mi-aş fi dorit eu să-ţi doreşti. Nu mă mai întristează... e suficient ce am simţit eu, mă mulţumesc cu asta. Oamenii nu înţeleg cum spun că nu te-am iubit după atâta timp cât ţi-am dedicat şi atâtea câte am făcut pentru tine. Nu te-am iubit fiindcă aşa simt eu, că nu te-am iubit. Eu sunt altfel. Nu te-am iubit, am ştiut atunci şi ştiu şi acum. Paradoxal, ai fost totul şi nimic mai puţin. Nimeni, nici după tine, nici înaintea ta, pentru mine nu s-a ridicat la nivelul tău, şi teamă mi-e că nu o să se-ntample niciodată. Poate sunt eu prea superficială şi nu am răbdare să mai văd frumuseţea din oameni. Sau poate chiar sunt lucruri care se-ntâmplă doar o dată în viaţă. Ai fost cea mai mare decadenţă a mea, şi probabil din ce ai distrus tu am construit altceva. Am bâjbâit mult timp în neştire după ce am ştiut că nu pot să te am aşa cum vreau. Apoi m-am transformat într-un gheţar şi nu am vrut să las pe nimeni să mai însemne ceva. Acum vreau, dar nu mai pot. Eu nu sunt o stâncă, vreau să simt şi vreau să iubesc, şi nu mai pot, şi nu mai pot.. Nu ştiu dacă ceva din toate astea mai are legătură cu tine. Observ de ceva vreme că nu se-ntâmplă nimic interesant în viaţa mea, şi vorbesc serios, când erai tu se întâmplau atâtea, când luptam pentru tine aveam şi Raiul şi Iadul.. acum nu am nimic, duc o viaţă anostă şi fără prea multe devieri. Crezi că-mi place asta? Era bine să ştiu că exişti acolo şi că eu trebuie să mă zbat pentru tine...era bine când luptam, era perfect când erai acolo. De un an şi jumătate de când nu mai eşti, nu a mai trebuit să lupt pentru nimeni, poate am fost şi mândră... Poate am avut şi şanse şi le-am călcat în picioare. Poate acum nu mai am. Poate. Sunt plină de mizerii sincer, dar acum nu mai am Raiul şi Iadul deodată.. acum doar trec prin foc şi atât, de când nu mai eşti.

       Nu cred că de acum înainte ar mai trebui să-ţi scriu doar pentru că nu mă simt bine. Îmi era prea comod să scriu despre tine, prea comod... dar nu mai eşti nimic şi trebuie să înfrunt asta. Nu mai eşti nimic. Le-am avut pe toate cu tine, am şi plâns de una singură, fără să ştii tu că mă doare, şi m-am şi bucurat pentru noi, tot singură, tot fără să ştii. Vezi, nu ai fost acolo. Nu ai văzut, nu ai ştiut, nu ai vrut să ştii. Acum nici eu nu mai vreau să ştiu. Au fost ani lungi în care ai continuat să fii subiect de discuţie, şi nu te-am căutat nici măcar o dată să-ţi cer să mai încercăm... ce nu s-a putut, nu s-a putut. Şi uite că am plâns în linişte, fără să fac vreun zgomot în viaţa ta, şi m-am perpelit singură pe toate părţile îndurării, când tot ce-mi doream era să te sun şi să te implor s-o luăm de la capăt. Am fost mândră, şi astăzi sunt. Şi nici n-am vrut să-ţi încurc viaţa în vreun fel. N-ai ştiut, nu ştii, şi nu mai vreau să ştii. Cred că tot ce am avut de spus despre tine am spus în toţi anii ăştia, aici pe blog, sau pe foi, nu vreau să repet nimic. Nu îmi doresc să citeşti, nu-mi oferă nicio satisfacţie faptul că ştii. Nici n-ai apreciat vreodată cât am respectat tot ce mi-ai cerut, aşa că nu aştept să apreciezi acum că am preferat să scriu aici decât să te încarc pe tine cu ce simţeam eu.
   
       Nu mai am ce să-ţi spun, asta e tot. Eşti un om bun, dar nu mi-ai oferit nimic. Am plecat din viaţa ta la fel de tristă cum am venit, dar nu mă mai doare, nu mă mai supără nimic legat de tine. Nu mai vreau să-ţi scriu pentru că eşti nimic pentru mine, şi nu vreau să mă mint. Asta nu înseamnă că nu o să-mi amintesc de tine. O s-o fac, doar...nu mai am ce să-mpart cu tine. Ai fost, eşti şi vei rămâne singurul, şi asta sincer, asta mă doare. Dacă te-aş fi iubit, aş fi putut să spun că mi-ai fost iubirea vieţii. Dar nu te-am iubit, şi peste toate astea, tot pot să spun că ai fost viaţa mea, casa mea, întregul meu - nu jumătatea. Raiul şi Iadul, dragule, Raiul şi Iadul... m-am golit de tot ca să-ţi dai ţie totul, un tot pe care tu nu l-ai vrut, dar nici nu l-am mai avut înapoi. Nu m-ai mai reîntregit, n-ai ştiut niciodată că am avut nevoie de asta. Sincer mă doare tot ce trăiesc acum, şi mă întreb dacă nu cumva tot ce s-a întâmplat cu tine a fost singura şi ultima picătură de fericire pe care viaţa mi-a mai dat-o. Anii trec şi nu cred că o să-mi mai sară inima din piept vreodată pentru cineva. O spun din nou. Mă doare asta, trebuie să spun că mă doare. Pentru tine nu mai am cuvinte. Ţi-am spus totul, ai fost totul, ai luat totul şi azi, azi eşti nimic. Acum chiar că am încheiat, nu mai sunt dispusă să mă mint. Ai fost cel mai sincer sentiment pe care l-am avut în viaţa mea. După un timp atât de lung, chiar nu mai am ce să-ţi spun, ce să-ţi scriu, cui să-i scriu despre tine. A fost frumos atât cât ai permis tu să fie. Să-ţi aminteşti de chipul meu, că eu mi-l amintesc pe al tău mereu. Să nu uiţi. Sper că nu ai uitat. Şi sper că n-o să uiţi nici asta: cu tine am avut Raiul şi Iadul, ambele deodată... 

miercuri, 8 ianuarie 2014

8.01.14

Nu am avut nicio iubire în stare pură, nu am avut timp, eu am căutat-o la tine... şi tot ce-ai ştiut tu să faci a fost să ridici ziduri, ziduri peste ziduri care au sfărâmat tot sufletul din mine. Nu mi-a mai rămas niciun dram de dorinţă de a te iubi...mi-a pierit totul. Nici pe mine iubirea nu m-a sărutat pe frunte, şi nu o face nici în ziua de azi, când nici măcar nu te mai văd, când nici măcar nu mă mai vezi... Nu ştiu ce anume m-a târât după tine an după an, un amar de vreme în care crede-mă că m-am trezit în fiecare zi luptând pentru tine sau pentru nu ştiu ce idealuri oarbe pe care le-am crezut, pe care le-am văzut mereu în visele mele. Erai acolo. Erai şi nu erai. Mă-nţelegi acum? Câteodată mă gândesc, dacă nu te-am iubit pe tine, atunci pe cine o să mai iubesc? M-a durut, m-a sfâşiat, am acceptat tot Iadul care a urmat după tine.. iar în ziua de azi nu mai ai ce să-mi dai. Nu ai avut niciodată. A fost greşeala mea că am cerut şi-am cerut, şi nu m-am gândit că tu ai putea foarte bine să nu-ţi doreşti nimic de la mine.  
  
Nu ai adus nimic bun în viaţa mea. Şi nu mă mai sfâşie nimic legat de tine, dar acum văd cât de puţin ai meritat... şi cât de multe lucruri bune am ratat pentru tine şi din cauza ta, pentru că am crezut orbeşte şi prosteşte că o să fim noi doi mereu, sau măcar cândva. Nu am iubit pe nimeni într-un timp atât de lung, dar nici nu am permis cuiva să mă iubească. Nu ştiu dacă mi s-a părut prea mult sau pur şi simplu nu am ştiut să primesc lucrurile bune pe care le-am avut în faţă. Acum plătesc pentru tot ce am aruncat la gunoi, şi tu nu te-ai întors niciodată să-mi redai măcar jumătate din tot. Dar dacă nu ai făcut-o, nici să nu o mai faci, că mă lasă rece absolut tot ce reprezintă persoana ta. Te-ai dus prea departe, şi nu uit niciodată cât te-am implorat să rămâi, să mai rămâi, să mai vii. Nu te iert pentru asta... nu te iert pentru nici măcar o lacrimă pe care m-ai făcut să o consum pentru tine, nu te iert pentru toţi anii, nu te iert pentru tot golul care a rămas în mine. Nu te iert pentru nimic, pentru amânări, pentru umiliri, pentru laşitate. Mi-am irosit copilăria așteptându-te. A trecut mult, mult, mult prea mult timp ca să îţi strig acum, dar vezi tu...tot ce ai stricat tu la momentul tău, mă face pe mine să mă-ntreb multe lucruri acum. Oare dacă nu ai mai fi fost tu, aş fi fost mai fericită? Poate aş fi înţeles cum se simt oamenii când se iubesc, poate aş fi  simţit mai multă căldură, şi nu doar răceala ta din suflet.. Nu ştiu dacă m-ar fi iubit altcineva dacă nu erai tu. Nu ştiu dacă eu aş fi fost altundeva acum.  
  
Îmi pare rău dacă mă simți ostilă în rândurile astea, e doar o altă seară în care ajung acasă și nu simt că ajung acasă. Și încep să mă-ntreb și încep să simt lucruri pe care nu le înțeleg, care nu știu de unde vin când eu nu le-am chemat...sunt furioasă pe tot ce nu mai pot să fac, și câteodată mă transform într-o stâncă fără voia mea. Vreau să înțeleg unde mă doare mai exact, și nu înțeleg. Vreau să ştiu de ce sunt atâtea pasaje din viaţa mea pe care nu le-am încheiat, nu înţeleg...nici tu nu te-ai întors, nici alţii. Dar nu trebuie terminate cumva toate poveştile astea? Nu înţeleg, dacă m-am golit pe mine ca să-ţi dau ţie totul, de ce nu am primit nimic înapoi? Printr-o lege a echilibrului, mă gândesc. Nu cred că puteai să mă răneşti mai tare decât ai făcut-o. Nu credeam vreodată să ajung aşa departe pentru tine, şi nu m-am văzut niciodată implorând un bărbat să rămână, cum am făcut-o cu tine...cu tine mi-am pierdut tot ce mai aveam demn, fiindcă, vezi... am crezut că merită. Dar nu a meritat. Nu-mi pare rău, nu aş schimba nimic, dar...nu ai meritat. Nu ai meritat, asta e tot. Nu am meritat eu tot amarul şi toată goliciunea şi singurătatea, şi tot timpul de atunci în care nu mă văd iubind vreodată o fiinţă umană, şi nici măcar primind iubire. Nu ştiu, aşa m-ai învăţat să trăiesc. Nu mai aştept, nu mai am răbdare. Vreau linişte.   

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Mă căiesc

 
„Stii ce doare?”, l-am întrebat încruntată. „Doare să-mi dau seama că ce-mi doresc acum a fost chiar în mâinile mele cândva, și că, prin absurd, abia acum văd asta... că nu contează câte nopți de acum încolo mă voi rostogoli pe toate părțile sau cât de amare îmi vor fi regretele. Ce s-a dus, nu s-a dus de bunăvoie, ci pentru că eu am permis asta, pentru că eu n-am știut că, Doamne, nu e bine ce fac, că pierd, că nu câștig nimic, că toate mândriile mele prostești mi-au luat mințile și nu am fost capabilă să-mi dau seama ce vreau, ce-mi doresc, ce aștept. Pe cine...” Acum că a trecut atâta timp și acum că știu... mă căiesc. Dacă aș putea să iau totul de la capăt... Mi-e rușine să spun că-mi pare rău când știu că am avut atâtea lucruri bune chiar în mâinile mele și că n-am știut decât să le arunc undeva departe. Nu știu unde să mă mai ascund ca să nu-mi mai aud remușcările. Nu știu cum să fac să nu mai văd flashback-uri trecându-mi prin fața ochilor și amintindu-mi ce frumos era și cum încă ar fi putut să fie. Mă omoară „ce-ar fi fost dacă...” și nu doar asta. Nu știu să-nvat să trăiesc cu vina, nu înțeleg oamenii care se obișnuiesc să facă asta, nu știu, nu pot, nu mi se pare firesc. Acum nu vreau să îmi mai spui nimic, pentru că știu că e târziu, și nu mai vreau să mă gândesc, și știu că nu mi se mai permit șanse să repar nimic, știu că... oricât de tare aș urî să spun asta, știu că a fost o lecție, una urâtă, și mă doare pentru că știu că dacă a fost lecție, înseamnă că ceva s-a sfârșit, iar eu nu pot accepta așa ceva. M-aș pedepsi cumva, dar nu știu dacă aș găsi ceva care să doară mai tare decât ce trăiesc acum. Îmi primesc pedeapsa în fiecare zi, pentru greșeala, pentru păcatul de a nu-mi fi dat seama la timp, și pentru că am schimbat cursul lucrurilor fiindcă așa am vrut. Cred că merit tot ce am acum. Fiecare dimineață în care mă trezesc și văd negru în fața ochilor, fiecare clipită în care plâng pentru că mă văd singură, pentru că mă văd obosită, sictirită, extenuată, zile în care nu mai știu dacă fac ce trebuie și-n care nu mai știu pentru ce m-am luptat atâta timp, că văd cum nu mai e liniște nici măcar în propria mea casă, atâta timp cât gândurile urlă mai tare decât orice altceva. Fumez când mă doare, ajută, dar din nefericire țigările sunt doar o soluție de moment, în restul timpului îmi aud fiecare regret, și crede-mă că nu mai știu unde să mă duc. Nu știu dacă ar trebui să plec altundeva sau dacă ar trebui să aștept să se așeze lucrurile. Aș da orice să pot mângâia în fiecare loc în care am lovit... dar nu mai ajută. Mă căiesc, din adâncul sufletului meu, Doamne, și încă în ce fel... sunt nefericită acum pentru că eu am ales asta, sunt singură acum pentru că eu am ales asta. Am fost o persoană rea și nesigură, și mândră... și ce folos? Îmi pare rău, iar în ziua de azi, nu știu sincer cine a avut mai mult de pierdut... îți spun că eu știu sigur că-mi plătesc acum toată greșeala, tot păcatul, pentru că nu mai există niciun loc pe lumea asta unde eu să mă simt liniștită.

A thousand moments that I had just taken for granted ― mostly because I had assumed that there would be a thousand more.


— Morgan Matson, Second Chance Summer
 

duminică, 3 noiembrie 2013

Inerție


Mi-ar fi plăcut să găsesc o încheiere pentru multe lucruri din viața mea. M-am luptat atâta timp cu atâtea povești lăsate la jumătate și atât de greu de explicat, și am încercat să le găsesc eu un sfârșit ca să pot merge mai departe. Nu am găsit răspunsuri care să mă mulțumească... am luat-o de la capăt fără să-nțeleg, am crezut că merge, am crezut că pot, că mai pot, dar nu merg suprapunerile astea, nu au mers niciodată, nu poți așeza ceva frumos peste niște ruine.

Mă simt atât de dărâmată, încât mă-ntreb dacă o să mai am vreodată puterea să mă văd lângă altcineva, să iubesc pe altcineva. Nu sunt rănită de el, nu îl aștept pe el, nu îl iubesc pe el, dar Doamne... de când nu a mai fost, nimeni nu a schimbat nimic, nimeni nu l-a înlocuit, nimeni nu m-a făcut să simt, ceva, orice, și mă tem de chestia asta. Mi-e frică și mi-e rușine pentru că știu cât timp a trecut și știu că nu a mai fost nimeni aici, oricât de mult aș fi vrut. Mi-e teamă că nu știu cât timp o să mai fie așa, că nu știu dacă eu am ales asta, sau dacă efectiv nu sunt capabilă să las pe cineva să se apropie de inima mea. Au trecut sute de zile, am amorțit atât de tare încât mă întreb dacă într-adevăr te-am avut vreodată aici în inima mea. Am uitat cum te simțeam cu mine chiar dacă nu erai, am uitat cum nu puteam să nu te aștept și cum n-am putut să nu mă lupt, să nu mă zbat, să nu dau totul... și când totul ai fost tu, mi-am dat seama că nu te mai am, că nu te-am avut chiar dacă ai fost pentru mine, pe lumea asta și pe orice altă lume. Încă mă văd cu tine, lângă tine, în dreapta ta, în stânga, în spatele tău, sau oriunde am fost mereu și știu că acolo e locul... aproape de tine. Poate-i doar din obișnuința de a te vedea doar pe tine. Poate din intertie, poate îmi pare prea obositor să fiu nevoită să iubesc pe altcineva. Au fost multe luni în care te-am învinuit pe tine pentru răceala mea față de oameni... pentru durerea mea și pentru lipsa ei. Acum că nu mai ești, mă-ntreb dacă cumva o să mai fie bine vreodată. Au trecut sute de zile și zeci de luni,nimic nu s-a schimbat. Mi-ar fi plăcut să fiu încă legată de tine în vreun fel, dar vreau să mă crezi că am uitat, nu doar pe tine, ci și pe mine, undeva acolo, într-o margine a sufletului tău. Am uitat să simt, să-mi amintesc, să știu că am putut și că n-am cum să nu mai pot. Mă simt de parcă tu ai fi fost singurul lucru bun și memorabil din viața mea, și că de când nu ai mai fost, nici eu nu am mai fost nimic.

Te-am uitat atât de tare că mi-e rușine de asta... Am uitat atât de tare, încât mă-ntreb dacă ai fost vreodată aici. Te-am lăsat undeva unde să te mai pot găsi doar atunci când vreau, nu atunci când sunt fericită. Și totuși nu mi-e bine. Ce am avut cu tine nu s-a terminat, și cred că asta mă scoate din minți câteodată. Sunt multe lucruri nerezolvate în mintea mea, multe răspunsuri pe care aș fi avut nevoie să le primesc, multe explicații, multe „o să mă-ntorc”. Dar nu s-a întors nimeni. Tu ai fost baza tuturor ruinelor din mine, restul oamenilor doar au completat asta, și-acum asta văd și asta sunt eu, nimic altceva decât o grămadă mare de lucruri neașezate la locul lor, nerezolvate, peste care nu mai are loc nimic și nimeni. Nu iubesc, nu simt, nu-mi amintesc. Nici țigările nu mai au gust de la o vreme... 

marți, 8 octombrie 2013

Acasă


Prea înadins, ori de câte ori am schițat vreo liniște absurdă în sufletul meu, a dat cineva iama cu gălăgia, și uite-așa, tot ce clădeam în luni, în ani de zile, se ducea de râpă. Îmi place să cred că eu sunt de vina pentru unele lucruri fiindcă nu aș putea trăi știind că au fost oameni care au plecat doar pentru că nu am fost nimic pentru ei. Refuz să cred așa ceva, așa că îmi e bine să consider că i-am tratat urât și că de-asta au ales să nu mai fie lângă mine. Nu am vrut sa încep niciun război, am vrut să merg acasă și cred că au fost mulți care nu au înțeles asta nici după toate explicațiile mele sufocante. Acasă era partea din mine care lipsea. Acasă, ipotetic vorbind, am presupus că trebuia să mă reîntregesc și să înțeleg ce nu a mers înainte, acasă trebuia să fie iubirea care nu pleacă, nu fuge și nu te înjunghie. Prea mojicesc, m-au apucat de braț și m-au oprit din drumul meu spre fericire ca mai apoi să mă arunce în neant. Am ascultat promisiuni, și rugăminți, și un milion de cuvinte mari până mi-au asurzit timpanele. Am țipat că nu mai vreau și nu mai pot să cred, și-au insistat că trebuie să cred, că trebuie sa cred.. cumva, într-o atașare stupidă și cârpită, ciobită și ponosită de altcineva înaintea mea, ca și cum toată viața mea m-aș fi mulțumit cu resturi. Nu mi-am jurat eu că nu mai primesc jumătăți de masură? Dar nu am mai putut. De-atunci, de când... de-atunci, n-am mai putut. N-am mai făcut-o. De atunci am căutat întregul. Au intrat cu bocancii în sufletul meu și-au insistat să îmi arunce mie o iluzie stupidă de care eu să mă agăț, aceeași iluzie care mai târziu m-a aruncat în neant. M-am strivit a nu știu câta oară. Nu mai vreau acasă, nu cred că-mi mai doresc asta.

joi, 26 septembrie 2013

Te voi revedea

„It has been a beautiful fight. Still is.” ― Charles Bukowski

Astazi am avut impresia ca te vad pe strada, la cativa metri de mine... am inlemnit pentru cateva secunde. Nu erai tu, dar mi-am dat seama ca nu as sti, nici azi, nici dupa atatia ani, cum sa ma port daca am sa te revad. Sunt trei ani de zile... si eu inca tremur. Inseamna ca a fost ceva frumos, nu-i asa? Imi amintesc absolut tot, chiar de am avut propriile mele suferinte care nu mai tineau de tine... stii, si cred ca stii, a trecut mai bine de un an de cand nu ne-am vazut, dar nu am uitat. Poate am uitat alte lucruri, alti oameni, alte vorbe, si putin imi pasa...nu as putea niciodata sa uit ceva legat de tine. Ceva, orice. Nu exista. Astazi mi-am dat seama ca nu are nicio importanta timpul care trece... ca pot fi trei ani sau sase, imaginea ta, in inima mea, e intacta. E frumoasa, eu m-am straduit sa o pastrez asa. Pentru tine, pentru ca si tu esti frumos, pentru ca si anii care inca trec si-mi amintesc de tine sunt frumosi. Sunt momente, ca cel de azi, cand se misca ceva in mine si se declanseaza totul. Totul. Dar cum ar putea fi altfel? Ai fost barbatul vietii mele, sa stii, si inca esti, si sunt sigura ca oamenii s-au saturat sa citeasca asta. Nu au importanta durerile din viata mea de acum, barbatii care m-au facut sa-mi pierd rabdarea sau m-au lasat fara nimic. Nu au importanta pentru ca atunci cand vorbesc despre barbatii din viata mea, pe tine te includ undeva separat. Ai fost TU si... ceilalti. Si cred ca o sa fie asa mult timp de-acum inainte, poate tot timpul, cine stie? Nu are nimeni nicio garantie. Nu stiu de ce a fost asa, nu imi explic nici azi. Nu intereseaza pe nimeni povestile mele, sunt multe luni de cand trebuie sa traiesc cu niste lucruri ingrozitoare, dar nu are importanta. Am tot scris, si-am tot scris, si inca mai scriu... am scris despre tine mai bine de trei ani. Vezi tu, in ultimul an, au fost cativa barbati care m-au interesat, si am ajuns cu ei mai departe decat am ajuns cu tine, dar nu am scrijelit nici macar un cuvant despre nici macar unul din ei. Nu m-a interesat asta. A fost frumos sa lupt pentru tine, chiar daca asta m-a secat de orice. A fost si inca este. Stiu ca iti vezi de treburi si stiu ca iti merge bine, si sunt fericita pentru asta. Dar sa nu uiti cine am fost eu, pentru ca ti-am dat totul, sa nu uiti, ca ar fi pacat...stiu ca ai iubire, dar sa nu treci pe langa mine daca ma vezi pe strada. E timpul sa te vad din nou, asa simt. Sa nu te prefaci ca nu ma cunosti, sa nu indraznesti sa nu iti amintesti de mine, fiindca te-am vazut in ipostaze prea intime ca sa te porti ca un strain. Asa cum am stiut atunci, stiu si acum. Te voi revedea.